Casa Primitoare
– O scurtă poveste despre noi –

În urmă cu 6 ani, bunica mea a suferit un accident vascular. A fost un adevărat șoc, atât pentru mine, cât și pentru parinții mei, ea fiind o persoană puternică care nu a avut probleme mari de sănătate până atunci. Deși era închisă în propriile gânduri de la decesul bunicului meu, ea păstra mereu zâmbetul pe buze în fața noastră, fără să ne arate durerea interioară pe care o avea. A fost o perioadă dificilă pentru noi în care mergeam din spital în spital, având speranța că într-o zi o să își revină.

Împreună cu părinții mei, mi-am îngrijit bunica pentru o perioadă de 2 ani, timp în care am observat cum psihicul ei înceta să mai lupte de pe o zi pe alta. Erau persoane care o supravegheau în permanență, din cauza crizelor pe care le făcea în mod neașteptat, la orice oră, și doctori care tot schimbau tratamentul, fără a avea un rezultat bun.

Așa am ajuns să cunosc cât de greu este să treci prin astfel de experiențe, având în vedere că fac referire la persoana care m-a crescut.

După 2 ani în care m-am împărțit între facultate, muncă și meseria de “infirmieră”, după 2 ani în care dormeam în reprize de câteva ore, seară de seară, am hotărât cu parinții mei să încercăm un azil de bătrâni, decizia cea mai sănătoasă pentru bunica mea și pentru noi. În 8 luni, am schimbat 3 locații, deoarece, de fiecare dată, am întâmpinat diverse probleme. În foarte multe centre, bătrânii sunt batjocoriți, iar eu văd acest lucru așa cum este – inuman, chiar dacă multe persoane nu conștientizează bine situația. Acești oameni ne-au crescut pe mulți dintre noi și, indiferent că sunt sau nu sunt bunicii noștri, ar trebui să fie tratați cu respect.

După ce am întâmpinat această situație alături de bunica mea, mama și-a dorit foarte mult să deschidem un loc cald și primitor unde putem ajuta, la rândul nostru, familiile care se confruntă cu problemele pe care le-am întâlnit și noi.

În cele din urmă, bunica mea a fost internata timp de 2 ani, la “ Casa Primitoare “. Pentru ea am făcut aceste eforturi, iar acum, motivația mea sunt celelalte 90 de suflete care mă asteaptă zi de zi. Din pacate bunica mea s-a stins din viata si vă promit că orice om care vine la noi va fi tratat exact cum a fost tratata și bunica mea!

Asta este povestea noastră. Sper ca fiecare om care se confruntă cu probleme asemănătoare să fie puternic și să nu își abandoneze nici un membru al familiei. Azilul nu înseamnă abandon! Niciodată nu este prea târziu să te gândești la această soluție în momentul în care situația devine mult prea dificilă!